Oamenii singuri

Uneori mă gândesc că am terminat Facultatea de Filosofie și tot nu știu dacă exist sau nu. Cu Alex Olteanu, autorul romanului Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, am fost coleg la aceeași facultate, însă nu l-am întrebat dacă se îndoiește de propria existență. Când câștigi concursul de debut al editurii Polirom nu te mai interesează argumentele carteziene. Vrei să exiști alături de cartea ta, iar în cazul de față e vorba de un roman excelent.

Avem de-a face cu o proză minimalistă, cinematografică, fără înflorituri inutile și fără divagări „filosofice”. Alex știe cum să se țină departe de fraze care ar putea îngreuna desfășurarea acțiunii. „Camera” e pusă pe un tânăr de treizeci de ani, Andrei, despre care se poate spune că suferă de singurătate cronică: „Interacțiunile sale cu ceilalți se desfășurau aproape în întregime pe computer sau telefon, iar prezența realului se înfățișa mai degrabă în banalitatea mersului prin casă – se ridica de pe scaunul de la birou după ore întregi de stat în fața calculatorului, se îndrepta spre baie, iar amorțeala propriului corp și greutatea deplasării mediau un contact intim și direct între el și lumea exterioară. Dacă printr-o întâmplare ar fi dispărut computerele și telefonia, cu asta ar mai fi rămas: cu mersul până la baie. Cu durerile de spate, cu praful de pe dulapuri, cu micile pânze de păianjen din colțurile camerelor, cu masturbările.”…