Melancolia „utopiilor minore”

Temele unui poet, se știe, nu sînt cele pe care le caută, ci acelea care-l găsesc după ce l-au căutat ele. După multe „laude” ale ordinii, ale geometriei, ale simbolurilor și ale sensului – și după tot atît de multe elegii ale pierderii și degradării lor –, pe Ion Pop l-a luat ostatec melancolia colocviului cu sine (și cu lumea, desigur) de dinaintea ultimului prag. Nu e vorba de vreuna din speciile melancolice negre, ci de o specie din cele ale seninătății, una care surprinde hieratizarea (chiar fizică, fiziologică) ființei ca ipostază necesară pe drumul spiritualizării. O melancolie aflată într-un continuu proces de sublimare în ultimele volume ale lui Ion Pop, pornind îndeosebi de la Casa scărilor din 2015 și ajunsă acum – după ce a trecut prin Lista de așteptare din 2019 – la ultima probă – Proba focului (Editura Limes, Florești, 2023). Progresia melancolică nu se datorează vreunei infuzii tot mai pregnante de panică și alarmă, ci unui recital de reportaje ca reculegeri, transformate într-o confesiune din pragul absoluțiunii. Dar dacă panică nu e, e, în schimb, tot mai multă reflexivitate și hieratizare iar melancolia devine tot mai substanțială și mai insinuantă. Cum e dintotdeauna propriu poeziei lui Ion Pop, fiecare secvență de cotidian se ridică la o valoare simbolică, se înscrie într-un cod și se pregătește să devină parte a unui ceremonial. Niciun detaliu al acestei vieți obosite nu rămîne neridicat și neimplicat într-un scenariu existențial care bate în discretă metafizică. Toate devin semne transparente ale marelui ritual final, prevestiri ale apropierii acestuia. Cum se întîmplă, bunăoară, cu starea de singurătate și însingurare, o simplă interfață a extaticii funebre: „De ce această foarte lentă singurătate,/ ca și cum s-ar plimba pe strada din fața casei mele/ supraveghindu-mă mereu, ca un polițist răbdător,/ cifra 1?// – Un filosof/ ar zice că e mai cald și mai sigur/ în Unitate. Poate că/ numai eu simt cum se descojește ceva/ zi de zi, oră de oră. /…// Se pare că, logic vorbind,/ nu-mi mai rămîne/ decît adăpostul în flacără” (De ce?). Confesiunea e, la Ion Pop, și contemplație, și interpretare, iar stările – oricît de precare și mai ales de aceea – sînt valorizate nu în perspectiva acută și (ușor) agonică a prezentului, ci în perspectiva unui viitor ceremonial absolutoriu. Poate tocmai de aceea elegia nu e la el chiar elegie, ci mai degrabă un psalm de consolare: „Vezi încă și încă o dată,/ cum ți se adîncesc dungile/ de pe obraji, din jurul ochilor,/ de pe frunte. -/ zi după zi/ sculptura devine desen./ Fațadă/ a celei de-a treia dimensiuni/ în care se sting tunete, foșnete, voci,/ se șterg încet vechi,/ indecente picături de sînge.// …A, da,/ înveți mereu simplitatea/ cu moartea pe moarte călcînd” (În oglindă). Chiar dacă propria existență a devenit acum o continuă „strivire” („Și tu, obosit foarte,/ surîzînd, sleit,/ cînd cineva,/ din nu știi ce ceață,/ te tot strivește, rîzînd” – Ceață), poetul continuă să se străduiască „să pună orbirea în geometrie”. „Geometrizarea” – sau spiritualizarea – e nostalgia consolatoare a acestei ipostaze existențiale fragile și amenințate care simte că trece deja într-o altă dimensiune: „O pasăre ți se așază (pare/ chiar că ar ști ceva)/ pe-un deget, ca pe un ram./ Și el nici nu tresare.// Ce-o fi vrînd să-ți vestească, oare?// Poate că mîna ta a-nceput/ să nu mai fie a ta” (Ce tot vorbești). Dacă e vreo spaimă care cutreieră poezia lui Ion Pop, aceea e spaima de inform. Tocmai de aceea geometria e mereu salvatoare, căci ea duce la o bănuită ordine platonică a lumii, unde vraiștea și non-sensul vor fi reintegrate în idei genezice. Îndată ce informitatea lumii poate fi sublimată în forme geometrice, ea devine muzicală, imnică. Reconstituirea unui arbore genealogic e o operație orfică: „Însă, după o vreme,/ cînd mi-a arătat, unite cu linii drepte,/ zecile de dreptunghiuri cu nume/ dezgropate pînă pe la 1700,/ am început să aud/ un freamăt neașteptat de frunze, ca la un început/ de poem tradiționalist, iar în tobele avangardei/ băteau doar greieri și, prin  ierburile înalte,/ aerul s-a umplut de tălăngi și fîntîni” (De cînd…). Propria hieratizare, sublimarea „statuii” în „desen”, nu e atît o pierdere (de sînge, de vitalitate, de organe, de entuziasm, toate pierdute), cît o geometrizare ca prefigurare a spiritualizării. Drumul spre capăt e, la Ion Pop, un proces de abstractizare, nu doar de de-corporalizare.…