ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XIII). Un pas înapoi în trecutul recent al Europei

FURTUNĂ  ÎNTR-UN PAHAR CU VODCĂ ȘI JOC CU MIZĂ NULĂ

– Vremennîi epilog –

(Epilog temporar / provizoriu)

Acest citat apare în Introducerea cărții lui Tony Judt – „Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945” (Ed. Polirom, 2008). În 24 februarie 2024 s-au împlinit 2 ani de la începutul invaziei Ex-Uniunii Sovietice asupra statutului independent, suveran, neutru- deocamdată (!) – recunoscut ca atare de comunitatea internațională – Ukraina. Nu pot scrie nici că „se aniversează”, nici că „se comemorează” acești doi ani fatidici. Nu pot spune nici Rusia, nici Federația Rusă și – desigur! – nici C.S.I.!… Nu pot vorbi nici de victimele (militare și civile) de o parte sau de alta, nici de pagubele materiale colosale rezultate mai ales în Ukraina (dar nu numai…). Nu pot estima nici gradul de bulversare a ordinii internaționale, cu atât mai puțin de consecințele sociale, politice, economice, dar mai ales umane ce-au urmat… De ce? Pentru că evenimentele nu s-au consumat încă până la „capăt” (?), pentru că informațiile sunt denaturate de propaganda ambelor părți, pentru că există secrete bine ascunse de ochii lumii în toate cancelariile țărilor implicate sau interesate. Singura certitudine este suferința cumplită a oamenilor, mai ales civilii dar și cei aflați „sub arme”… Dacă nu pot aborda astfel de subiecte (topics), atunci ar trebui să tac. Dar nu tac și nici nu mă voi abține de la anumite comentarii… Nu-mi bag nasul în ciorba altuia (?), doar așa, ca să mă „aflu în treabă”… Ceea ce urmează să spun este într-o optică subiectivă (natural!): perspectiva unui român-ardelean aflat pe meleaguri străine, dar nu potrivnice, Anglia, sau dacă vreți, U.K…. Acest rânduri erau  proiectate să apară chiar sâmbătă, 24 februarie, dar „capriciile” computerului meu m-au obligat să amân cel puțin cu o zi trimiterea lor. Ei, asta e! Ce ciudat, la noi, în 24 februarie, mai ales prin părțile de Sud, se sărbătorește  Dragobetele care „țucă” fetele”. (Am „adaptat” verbul la graiul ardelenesc…). La Est și Nord de Românica, oamenii își șterg cu greu lacrimile și-și înghit disperați amarul. Dar nu numai „acolo”… Și nici nu se întrevede vreo „pată” de senin pe cerul războiului… Citatul din H. Heine, preluat din cartea lui T. Judt are – cel puțin pentru mine – o adâncă noimă: ca să înțeleg ce se petrece în stricta vecinătate a patriei mele sunt nevoit să fac un pas înapoi, în trecutul recent al Europei.…