„Au trecutul nu ni-i mare?”

Dar când ieșeam din vila Ponizil, cu mersul meu greoi și gârbovit, deși îmi doream salturi de ghepard, ca să merg la redacție la Săptămâna, căram în spate, nevăzut, un turn de armament și-n mâinile mele învățate cu scrisul mitraliera cuvintelor, ca să-mi secer dușmanii.

Vila Ponizil, casa mea primită de la Gheorghe Maurer, o casă naționalizată.

Cine a fost Maria Ponizil, femeia care i-a comandat arhitectului transformarea unei case de o sută de metri pătrați într-o vilă de șase sute de metri pătrați, adevărat palat? N-am găsit nimic referitor la ea, niciun document care să-i ateste existența și să-i dezvăluie biografia, în afara actului de proprietate, unde semnează citeț, caligrafic, cu litere perfect conturate, înguste și înalte, ușor înclinate spre dreapta. Am scotocit casa, poate găsesc vreun cufăr vechi cu manuscrise, vreun scrin, un biblioraft cu acte, vreun obiect cât de neînsemnat, care să-mi dea hrană imaginației și, dacă nu voi afla nimic despre femeie, să mi-o pot închipui, în acest joc al ființei noastre dornice să dezlege neîncetat mistere. Probabil că, înainte ca vila să intre în posesia noastră, a mea și a celorlalți locatari, până să devină întreagă a mea, muncitorii ce au renovat-o au înlăturat orice urmă a vechiului proprietar. Așa că nu aveam ce face decât, stând în nopți de decembrie la parterul casei, în clar-obscur, cu Tomy lângă mine, să-i creez doamnei Ponizil biografii feerice. În una dintre ele era o rafinată degustătoare de lichioruri colorate, scria poezii pe coli roz cu un toc cu peniță subțire, caligrafiate cu precizia unui grămătic și, de îndată ce termina una, se apropia de șemineu, făcea sul coala roz, îi aprindea un capăt, o privea o vreme cum arde și apoi o arunca în jar. Pălălaia crea atunci lumini și umbre ce întruchipau tot ce scrisese în acea zi. Mi-aș arde și eu Princepele, ca să văd apoi în odaie perindarea personajelor și monumentele arhitectonice și cerul ținutului închipuit de mine, al Bucurescilor, cetate decadentă, în crepuscul, cotropită de fluturi rău prevestitori. În alta, doamna Ponizil era o mare ghicitoare, ce străvedea prin aburii anticipației, la fel de nebulos ca Pythia, viitorul și-l livra clienților ei, prinți și regine, sub forma unor cimilituri la fel de dificil de descifrat ca șaradele Sfinxului. A devenit putred de bogată în urma acestei îndeletniciri ce oferea speranțe îndrăgostiților și suferinzilor. Sau mi-o închipuiam ca pe-o doamnă de-o milostenie ocrotitoare, ori dimpotrivă, ca pe-o dezinvoltă impostoare sentimentală ce ruina duci și prinți, făcând din ei sinucigași, căci cine o iubea nu mai putea să iubească o altă femeie și nici nu putea să trăiască fără ea. Dispărea cu nestematele, brățările cu diamante, inelele cu rubelite și safire și salbele de perle dăruite de ei, îndrăgostiți cu deznădejde. Ore în șir, zile în șir, săptămâni, ani m-am tot gândit la doamna misterioasă, doamna Maria Ponizil. Era Femeia. Căci trăind în mediul Cuțaridei, m-am ales cu mentalitatea abjectă, grosieră, a brutelor, disprețuind femeile și văzând în ele făpturi inferioare, subumane, mai pornite către trădări decât spre iubire. Ce-mi rămânea decât femeia ideală, creată în cutele creierului meu, între emisferele cerebrale, ca un arc dintre două sfere încărcate electric, ca într-o mașinărie electrostatică Van der Graaff. Tot o fantomă, femeia ideală, și mi-am spus că am fost condamnat, ca a doua ursire, să viețuiesc între făpturi imaginare, prima fiind să fiu scriitor. Figurilor de stil și ființelor fictive li se adăugau stafiile nălucirilor mele. Dar cum să trăiești scriind dacă nu-i dai minții învoirea de-a pribegi pe unde vrea?…